Azi a trecut la Domnul unul dintre cei mai mari antrenori din istoria fotbalului mondial și una dintre cele mai importante personalități din istoria fotbalului românesc.
Emerich Jenei s-a născut în 22 martie 1937, în localitatea Agrișu Mic (județul Arad). A fost un fotbalist important, evoluând ca mijlocaș și stoper pentru Flamura Roşie UTA Arad (actuala UTA), Steaua București și Kayserispor (Turcia, unde a plecat ”legal”), cucerind trei titluri de campion și patru cupe naționale, toate în România, și având 6 selecții în naționala de seniori (1959-1964), inclusiv o participare la Jocurile Olimpice de vară din 1964.
Mult mai importantă va fi însă cariera de antrenor. Pe banca Stelei (șase mandate!; de fapt, cinci, plus unul la AFC Steaua, având în vedere bizara decizie definitivă, din acest an, a instanței) a obținut șase titluri naționale și trei Cupe ale României.
Dar și Cupa Campionilor Europeni (actuala Liga Campionilor), celebra finală cu Barcelona, din 7 mai 1986, de la Sevilla. ”Everestul” fotbalului românesc. (Foto jos, Jenei e pe rândul din mijloc, primul din stânga).
A fost antrenorul naționalei României în două mandate (1986-1990, 2000), conducând-o la două turnee finale (Campionatul Mondial din 1990 și Campionatul European din 2000).
A fost și antrenor al reprezentativei Ungariei (1992-1993).
A fost secretar de stat în Ministerul Tineretului şi Sportului (1997-1998). A fost căsătorit cu actriţa Vasilica Tastaman și apoi cu Ileana Jenei (născută Gyulai), fostă medaliată olimpică și campioană mondială la scrimă. A primit Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler.
Stabilit la Oradea, s-a stins la 88 de ani. Înainte de a fi un mare om de fotbal, a fost un mare om. Un gentleman desăvârșit, cu alură de star de cinema.
Dumnezeu să vă odihnească, nea Imi.
***
Un text pe care autorul acestor rânduri, Octavian Stăncioiu, l-a scris acum câțiva ani:
Meciul care a precedat Revoluția
15 noiembrie 1989. Mai era o lună până la Revoluție. Dar atunci nimeni nu știa asta.
Naționala ”tricoloră” juca ultimul meci, cel decisiv, în preliminariile CM 1990. Adversar, Danemarca, în Ghencea. Ne trebuia victoria, nordicilor le-ajungea egalul. Era o grupă ”scurtă”, de patru, cu Grecia și Bulgaria. Un minicampionat balcanic, plus echipa scandinavă.
Așa erau grupele pe-atunci, de patru, maxim cinci. Europa încă nu ”explodase”. URSS, Iugoslavia, Cehoslovacia erau intacte, amărâți gen Feroe, San Marino, Gibraltar, Liechtenstein încă nu jucau la nivel interțări în meciuri oficiale.
Danezii aveau o echipă superbă. Tocmai ne bătuseră, în acea toamnă, cu vreo lună în urmă, cu 3-0 la Copenhaga. Peste doar doi ani și jumătate, mulți din acea echipă vor câștiga titlul european! Antrenorul vest-german Sepp Piontek îi avea în teren, printre alții, în Ghencea, pe P. Schmeichel (portar, tatăl goalkeeperului de azi al lui Celtic), Sivebaek, L. Olsen, Lerby, Povlsen și, mai ales, frații Michael și Brian Laudrup.
Oaspeții au și deschis scorul, încă din min. 6, prin Povlsen. A urmat însă un forcing ”tricolor” incredibil, cu trei goluri marcate de Balint (25, 60) și Sabău (37). Apoi, Hagi va fi eliminat (62), dar se va termina 3-1 și România se califica, după 20 de ani, la Mondial!
Au jucat atunci: S. Lung – D. Petrescu, Andone, Iovan, Rotariu – Sabău, Gh. Popescu, Gh. Hagi, Lupu – Lăcătuş (76, Mateuţ), Balint (86, Ungureanu). Antrenor era Emerich Ienei.
Probabil că oricare din acea echipă ar fi azi, detașat, cel mai bun jucător român al momentului!
Era o combinată Steaua (opt jucători) – Dinamo (doar patru jucători), plus Gică Popescu, de la Universitatea Craiova. Lipsea Belodedici, rămas în Iugoslavia la începutul anului și suspendat de FIFA.
În vara lui 1990, ce seri frumoase a trăit poporul român! Pe fond de (ce nenorocire!) mineriadă și Piața Universității, naționala României a izbutit un turneu final în care a învins URSS-ul ce intrase cu cizmele sale murdare și bolșevice în sufletul nostru postbelic, a pierdut cu un Camerun ce tocmai bătuse și Argentina (!), a făcut egal cu echipa lui Maradona și apoi, în optimi, 0-0 după prelungiri cu Irlanda și eliminare la penalty-uri, cu celebra lovitură ratată de Timofte I.
După Coppa del Mondo, marii noștri jucători se vor risipi care-ncotro. Lung la Logrones, Andone la Elche, Rotariu la Galatasaray, Sabău la Feyenoord, Gh. Popescu la PSV Eindhoven, Hagi la Real Madrid, Lupu la Panathinaikos, Lăcătuş la Fiorentina, Mateuţ la Zaragoza, Balint la Burgos…
Dacă acelui turneu i s-ar fi dat mai multă atenție (în cantonamentul nostru a fost un Revelion permanent, impresarii mișunau zi și noapte), am fi putut mult mai mult atunci. Aveam o trupă clar comparabilă cu cea care, peste patru ani, va fi legendara ”Generație de aur”.
sursa foto din introducere: Wikipedia / Dan Avraham
