S-a stins din viață Victor Țâmpu, unul dintre handbaliștii importanți din istoria Politehnicii Timișoara. A făcut parte din echipa care, în 1979, a fost vicecampioană a României. A fost, apoi, antrenor-jucător la Comerțul Sânnicolau Mare, dar și antrenor secund la echipa feminină Constructorul Timișoara.
Iată ce a scris Viorel Jurcuț în cartea ”Politehnica Timișoara – Fotbalul și handbalul” (coautor, Octavian Stăncioiu), apărută la Editura Politehnica, la 4 decembrie 2021, cu ocazia Centenarului Societății Sportive Politehnica Timișoara:
Victor Țâmpu, centrul atacului și apărării
Este unul din oamenii de bază ai Politehnicii mai ales în anii 70, cu rol de coordonator de joc, dar și de centrul apărării. Provine de la Johanisfeld, Ionelul de azi, unde juca prin curtea școlii toate sporturile. Apoi, părinții l-au ghidat la liceul sportiv, Liceul 4 cum se numea pe vremea aceea. Pentru că sigurul sport cu mingea de atunci, la liceu, era handbalul, l-a ales fără ezitare. Celelalte discipline erau gimnastica și atletismul. ”La noi în sat nu s-a jucat handbal, chiar dacă erau nemți. Nu era handbal atunci, am făcut eu una, mai târziu, pentru Daciadă (râde). Eu am avut un pic de noroc, pentru că mi-a plăcut foarte mult, dar l-am prins și pe antrenorul Tică Popa, până a plecat în Tunisia. Apoi, în gimnaziu, am făcut cu profesoara Fuchs, până în ultimii doi ani de liceu, când a revenit profesorul Popa. Eram înnebuniți în fiecare zi să punem mâna pe minge” își amintește Victor Țâmpu, care continuă: ”În curtea liceului era zgură neagră! Ca mici handbaliști, învățam plonjoanele pe această suprafață; eram mai mult negri! Zgura aia intra în piele și rămânea acolo oricât de mult te-ai fi spălat. Nu pot să va spun cum era podul palmelor și corpul nostru, de la plonjoanele acelea. Era și o altă tehnică de aruncare, cu rostogolire și de aceea ne mai puneam câte o cotieră, să nu ne julim și să nu ne înnegrim așa de tare.” Pentru cotiere și genunchiere, tinerii sportivi de atunci procurau burete de la Spumotim (n. n. fabrică de spumă poliuretanică flexibilă sau rigidă), și îl coseam pe o cotieră medicinală, care se găsea atunci. Ca încălțăminte ”drăgășanii” (n. n. pantofi sport din pânză, cu talpă subțire, fabricați la Drăgășani, în jud. Vâlcea) și tenișii chinezești (un pic mai flexibili) erau cel mai des întâlniți. Deși talpa era plată și se aluneca ușor, copii și tinerii handbaliști de atunci găseau soluții să-și mențină echilibrul. ”Da, ne descurcam… pasiunea era așa de mare că jucam și desculți dacă trebuia, nu era o problemă!” spune interlocutorul nostru.
Traseul urmat după juniorat a avut ca destinație echipa de seniori a Timișoarei, așa cum se întâmpla și la fete și la băieți. ”Era un an greu, atunci când am venit eu, în 1971-72. Băieții au jucat un fel de play-out, au scăpat de retrogradare cu o generație ceva mai învechită. Practic, noi am schimbat ”aerul”, pentru că veneam din postura de vicecampioni naționali de juniori cu Liceul 4. Au mai rămas câțiva dintre cei vechi, Sauer, Comănescu, etc, dar noi am schimbat un pic fața lotului.”
Inevitabil am ajuns și la momentul 1979, când una dintre cele mai bune generații din istorie n-a putut face față influenței celor două ministere militare… Țîmpu regretă și acum punctele irosite înaintea ultimei etape: ”Ne-am împotmolit la Baia Mare și încă o dată la ”prietenii” noștru de la U Cluj, unde am făcut egal cu doi arbitri imposibili. Dacă aveam punctul ăla (aveam și golaverajul mai bun) eram campioni. Nu a fost o înțelegere, atunci, între orașele considerate prietene, studențești… Ar fi fost de senzație pentru o echipă studențească să fie campioană, în acele vremuri!”
Rememorează și antrenamentele cu nea Costică Jude și ajutoarele lui, Franzie Demian sau Roli Gunesch. Crede că individualizarea, prin ”scoatere din producție” (n. n. adică îi chema la antrenamente în timpul orelor de serviciu) a avut un rol esențial pentru creșterea tehnicii fiecărui jucător. ”Astea sunt totul! Omul care e acolo te are pe tine și încă un portar, îți explică doar ție. Și tactica este foarte importantă, pentru că aceea se numește sport de echipă, dar acele antrenamente individuale dacă nu le faci, e degeaba! E ca o meditație, este specializare pe post. Sunt situații în joc, când trebuie să te descurci singur, iar dacă nu reușești, ești pierdut…”
Alte amintiri cu Politehnica Timișoara au fost deplasările de atunci în străinătate, cu tot ce au însemnat ele, adică meciuri amicale dar și locurile văzute: Polonia, Franța sau China; de altfel, violeții au reprezentat prima echipă din România, care a ajuns acolo. Relația cu Baia Mare a catalogat-o drept ”groaznică”, dar fără să găsească originea acesteia: ”Fiecare echipă era cu antrenor tare, la ei era Lascăr Pană, la noi era nea Costică Jude. Nu s-au înțeles niciodată. Interesant este că după 1979, Baia Mare putea fi de trei ori campioană, dacă ar fi câștigat la Timișoara. Și au pierdut…”
Despre rolul său în echipă, Victor Țîmpu a făcut o caracterizare: ”Aveam postul cel mai ingrat din echipă, în centrul apărării și coordonator de joc în atac. Trebuia să-i mulțumesc cumva pe toți; dacă nu făceam asta, nu jucam. Rolul meu era să-i aduc pe mulți la șut, adică în poziție de finalizare. Era destul de greu, dar m-am înțeles bine cu toată lumea, cu pivoții, cu interii și așa mai departe, pentru că ăsta era rolul meu, să le spun ce au de făcut, cum să se așeze, la unii le spuneam și cum să alerge, Ioșka Feher de exemplu (râde). Foarte bun prieten am rămas, de exemplu, cu Cornel Jude, care nu prea juca, dar era în echipă.”
Dumnezeu să-l odihnească.
Foto: Politehnica Timișoara în 1979; Țâmpu este primul din dreapta, sus
