S-a stins din viață, azi, la 77 de ani, Bujor Hălmăgeanu. Despre cariera sa se știu multe (sau ar trebui să se știe).
Pentru cei mai tineri, reamintim: a fost un internațional al anilor ’60-’70, debutând sub ”tricolor” chiar la Olimpiada din 1964 (ultima prezență a României la un turneu olimpic de fotbal, când competiția era încă deschisă – pentru țările din Europa de Est – naționalelor A), fiind titularul postului de fundaș stânga la acel turneu; a evoluat în preliminariile CM 1970, când România a obținut legendara prezență de la Guadalajara, precum și în epocalul meci de baraj cu Ungaria, din sferturile Euro 1972; a jucat mai bine de un deceniu la Steaua (cucerind de șase ori Cupa României!), prinzând atât generația lui Voinescu, Zavoda II, Apolzan, Gh. Constantin, Bone, cât și pe cea a lui Sătmăreanu I, Sorin Avram, Florică Voinea, Tătaru II (doar cu aceasta a cucerit titlul, în 1968) sau pe cea a lui Iordănescu, Ion Dumitru, Vasile Iordache, Marcel Răducanu, Vigu și Năstase (cu care a fost căpitan și sfertfinalist în Cupa Cupelor 1972, eliminând Barcelona cu dublă victorie!); a fost un fundaș extrem de polivalent (în special libero, dar și stoper sau fundaș stânga); după retragere, a fost, sporadic, antrenor (inclusiv la Steaua, după Revoluție).
Ceea ce se știe mai puțin, însă, a fost că el s-a născut chiar la Timișoara (la 14 februarie 1941) și s-a lansat la Poli. În urbea de pe Bega a început fotbalul, la juniorii Victoriei (un club fără performanțe), trecând apoi, în 1958, la Știința (cum se numea Poli a noastră). Tot la juniori.
Debutează în Divizia A la 11 septembrie 1960, într-un Dinamo Bacău – Știința Timișoara 3-2, în etapa a 2-a a celui sezon. În lotul polist erau, printre alții, Curcan, Codreanu, Cojereanu, Gîrleanu, Igna, Remus Lazăr, Lereter, Manolache, Mițaru, Pain, Tănase, Mircea Georgescu, Petescu (ultimii doi, alți fundași viitori internaționali, consacrați tot la Steaua!).
Foto: Hălmăgeanu într-un sticker Panini, colecția pentru Mondialul 1970
